Arhiva Juridică

După câte bine cunoaștem, în România, se practică închirierea spațiilor de pe terasele blocurilor de locuințe pentru montarea antenelor GSM ale companiilor de telefonie mobilă. Oamenii nu sunt informați, iar interesele companiilor de telefonie de a-si amplasa antenele fără costuri mari și ale Asociaților de Proprietari de a încasa chirie primează în fața sănătății populației.

Deși Statul are interes în a mușamaliza efectele pe termen lung asupra organismului uman, există dovezi că aceste antene nu au ce căuta în imediata apropriere a omului și, mai mult, instanțele pun pe primul plan sănătatea individului și nu interesul economic. Astfel, aveți la îndemână posibilitatea acționării în instanță a companiilor de telefonie mobilă, dacă vă aflați într-o situație similară.

Existența unui risc potențial justifică îndepărtarea antenelor de pe locuințe. Atât timp cât nu s-a stabilit cu un anumit grad de certitudine că antenele GSM nu au niciun efect periculos asupra vieții și sănătății unei persoane care locuiește permanent în preajma acestor dispozitive, reclamantul trebuie să beneficieze de principiul precauției instituit de art. 174 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene (fostul art. 130 R din Tratatul de la Maastricht). Mai exact, în lipsa unor date certe referitoare la consecințele pe termen lung ale expunerii la câmpuri electromagnetice, autoritățile trebuie să protejeze cu prioritate individul contra riscurilor potențiale.

În jurisprudență, instanța apreciază că dreptul la viață și integritate fizică, și implicit la sănătate, garantat de art. 2 din Convenția Drepturilor Omului ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18.05.1994 (publicată în M. Of. nr. 135/31.05.1994) și consacrat de art. 22, art. 34 și art. 35 din Constituția României, presupune și eliminarea din mediul biologic al individului a oricărui risc potențial pentru sănătatea și bunăstarea sa.

În țările mai dezvoltate din punct de vedere informativ, s-au luat măsuri, astfel încât considerăm că aceste măsuri sunt o recunoaștere a riscului la care se expun oamenii. De exemplu, în data de 29 ianuarie 2015 a fost adoptată în Franța legea cu privire la limitarea expunerii la undele electromagnetice (publicată oficial în 10 februarie 2015) — începutul recunoașterii pericolului radio-frecvențelor asupra sănătății. Legea prevede reguli mai stricte privind publicitatea în domeniul telefoniei mobile și a celorlalte tehnologii fără fir: a fost interzisă recomandarea și vânzarea unui telefon mobil copiilor sub 14 ani, toate reclamele despre telefoanele mobile trebuie să recomande utilizarea căștilor, iar utilizarea rețelelor Wi-Fi este interzisă în locațiile destinate activităților pentru copii mai mici de trei ani.

Chiar și în România, unde Statul nu recunoaște în mod cert riscurile expunerii la unde electromagnetice, prin anumite măsuri este evident că problemele sunt cunoscute. HG nr. 520/2016 privind cerințele minime de securitate și sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscuri generate de câmpuri electromagnetice (M. Of. nr. 576 din 28 iulie 2016) stabilește cerințele minime pentru protecția lucrătorilor la locul de muncă. Dacă pentru lucrători există reglementări specifice privind expunerea temporară la câmpuri electromagnetice, atunci de ce nu ar beneficia de acestea și oamenii care locuiesc permanent în astfel de amplasamente?

Contractul de donație este un act juridic solemn, unilateral și cu titlu gratuit, prin care o parte, numită donator, transmite, în mod irevocabil, un bun al său unei alte persoane, numită donatar, care îl acceptă. Donatorul nu primește nimic în schimb, având intenția de a gratifica donatarul.

Există circumstanțe în care donațiile pot fi retrase sau invalidate, cum ar fi neexecutarea fără justificare a sarcinilor asumate de către donator sau cazurile de ingratitudine la adresa donatorului, conform art. 1020 din Codul Civil. În esență, donatarul are o obligație de recunoștință față de donator, care îl obligă să se abțină de la săvârșirea unor fapte necorespunzătoare față de acesta. Dacă donatarul nu respectă această obligație, donația se poate revoca pentru ingratitudine.

Conform art. 1023 Cod Civil, cazurile de revocare pentru ingratitudine sunt: (1) dacă donatarul a atentat la viața donatorului, a unei persoane apropiate lui sau, știind că alții intenționează să atenteze, nu l-a înștiințat; (2) dacă donatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave față de donator; (3) dacă donatarul refuză în mod nejustificat să asigure alimente donatorului ajuns în nevoie, în limita valorii actuale a bunului donat.

Primul caz este valabil chiar dacă a existat doar o tentativă de omor, nefiind necesară o condamnare penală — este suficient să se stabilească existența intenției de a ucide. Nu este valabil dacă donatarul a pus în pericol viața donatorului din culpă sau dacă nu a avut discernământ la momentul faptei.

Al doilea caz presupune fapte infracționale, agresiuni fizice sau insulte grave săvârșite cu intenție de către donatar, care lezează onoarea sau demnitatea donatorului. Al treilea caz presupune ca donatorul să fi ajuns în nevoie, iar donatarul să refuze fără justificare ajutorul alimentar impus de obligația de recunoștință — cu precizarea că, dacă donatorul are rude sau alte persoane obligate care îl pot ajuta, el nu poate pretinde alimente de la donatar, iar cuantumul nu poate depăși valoarea actuală a bunului donat.

Acțiunea în revocare are caracterul unei pedepse civile: este strict personală și poate fi intentată numai de donator; nu poate fi intentată decât împotriva donatarului vinovat; poate fi introdusă în termen de un an de la data când donatorul a avut cunoștință de ea; admiterea ei nu produce efecte retroactive față de terți.

Prin excepție, moștenitorii donatorului devin titularii acțiunii în trei situații: dacă acțiunea a fost intentată de donator dar acesta a decedat înainte de finalizarea procesului; dacă donatorul a decedat înainte de expirarea termenului și nu l-a iertat pe donatar; sau dacă donatorul a decedat fără să fi cunoscut cauza de revocare, caz în care moștenitorii pot introduce acțiunea în termen de un an de la data morții acestuia. Dacă donatarul moare înainte ca acțiunea să fi fost intentată, ea se stinge și nu poate fi pornită împotriva moștenitorilor săi; dacă moare după introducerea ei, poate fi continuată împotriva acestora.

Termenul de un an este un termen de prescripție, supus cauzelor de întrerupere și suspendare din materia prescripției. Fiind o acțiune în restituire cu caracter de pedeapsă, admiterea ei nu produce efecte retroactive față de terți: drepturile dobândite de terți înainte de intentarea acțiunii sau de înscrierea ei în registrele de publicitate rămân valabile, potrivit art. 1026 Cod Civil.

Potrivit art. 1025 Cod Civil, dacă restituirea în natură a bunului donat nu este posibilă, donatarul va fi obligat să plătească valoarea acestuia, socotită la data soluționării cauzei, precum și să restituie fructele percepute începând cu data introducerii cererii de revocare.

Acțiunea nu este obligatorie pentru donator, acesta având posibilitatea de a-l ierta pe donatar — dar numai după săvârșirea faptei de ingratitudine; o clauză prin care donatorul ar renunța anticipat la dreptul de a cere revocarea este sancționată cu nulitatea absolută. Trebuie totuși cunoscut că ingratitudinea nu este ușor de dovedit și nu poate fi invocată doar pentru că donatorul s-a răzgândit.

Reechilibrarea contractului de credit se referă la o procedură prin care se modifică unele clauze ale unui contract de credit — în special rata de dobândă și/sau valoarea ratei lunare — pentru a reduce impactul fluctuațiilor valutare asupra datornicilor. Mai nou, se poate solicita și reechilibrarea graficului de rambursare, dacă după o anumită perioadă dobânda este disproporționată față de principal.

Cea mai mare problemă rămâne cea a clienților care, între anii 2000 și 2010, preponderent din Europa Centrală și de Est, au contractat credite în franci elvețieni, considerând că era o opțiune mai avantajoasă decât creditele în monedă națională. După ce Banca Națională a Elveției a abandonat plafonul de curs valutar între francul elvețian și euro, în 2015, valoarea francului a crescut semnificativ, iar clienții cu credite în CHF au fost afectați de o creștere bruscă a ratelor lunare.

Legea Dării în Plată, ulterior modificărilor din 2020, oferă tuturor debitorilor dreptul de a apela Procedura Dării în Plată, în care prioritate are reechilibrarea contractului de credit. Practic, se face o medie între cursul valutar de la data contractării creditului și prezent, astfel încât riscul valutar este suportat atât de bancă, cât și de client, nu doar de acesta din urmă.

Toți debitorii care au avut procese pierdute anterior modificării legii din 2020 pot reparcurge procedura, pentru a obține reechilibrarea contractului de credit. Un aspect esențial este retroactivitatea legii: procedura Dării în Plată se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării în vigoare, cât și celor încheiate ulterior — inclusiv raporturilor juridice născute între consumatori și instituțiile de credit, instituțiile financiare nebancare sau cesionarii creanțelor (firmele de recuperare a creanțelor bancare).

Condiții pentru a obține reechilibrarea contractului de credit: suma împrumutată nu depășea echivalentul în lei al 250.000 euro, la cursul BNR din ziua încheierii contractului; creditul a fost contractat pentru achiziționarea, construirea, extinderea, modernizarea sau reabilitarea unui imobil cu destinație de locuință, sau este garantat cu un astfel de imobil; consumatorul nu a fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracțiuni legate de creditul respectiv.

Trebuie îndeplinită, alternativ, condiția impreviziunii: fie cursul de schimb valutar aplicabil monedei creditului înregistrează, la data notificării de dare în plată, o creștere de peste 52,6% față de data încheierii contractului (calculată prin raportare la cursurile BNR de la cele două date); fie obligația de plată lunară a înregistrat o creștere de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă. Chiar dacă niciuna dintre aceste ipoteze nu este strict îndeplinită, o clauză abuzivă privind dobânda variabilă care generează o creștere de peste 50% față de luna anterioară poate justifica, la rândul ei, cererea de dare în plată.

Chiar dacă pare imposibil, sau ați mai avut un litigiu pe acest temei pierdut anterior modificării din 2020, procedura poate fi reluată pentru a obține reechilibrarea unui contract de credit devenit împovărător.

Utilitatea Legii dării în plată, în noua sa formă, este în principal echilibrarea contractelor de credit și ușurarea poverii debitorilor la bănci, și nu neapărat pierderea locuințelor. În practică, există deja decizii ale instanțelor prin care s-a dispus stabilizarea (înghețarea) cursului leu–franc elvețian la nivelul anilor 2007–2008, perioada de contractare a creditelor în CHF cu cea mai mare amploare.

Această lege, încă ignorată de mulți consumatori, nu duce la pierderea casei de locuit, ci la redarea utilității sociale a contractului de credit: debitorul continuă să își achite datoriile, în limitele inițial stabilite, își păstrează casa și beneficiază de surplusul de lichidități care, până atunci, era înghițit fără cauză justă de bancă. Nu trebuie uitat că, cel puțin în cazul contractelor de credit în CHF din 2007–2008, banca a avut un rol esențial în convingerea populației să contracteze astfel de credite.

Legea dării în plată poate fi folosită ca armă de negociere și instrument de reconstrucție justă a contractului de credit nu doar de debitorii cu credite în valută, ci și de cei cu credite în lei ale căror plăți către bancă au crescut cu peste 50% în ultimele 6 luni. Nici cursul valutar EUR nu este de neglijat ca temei al dării în plată, având în vedere creșterea sa peste măsură în ultima vreme.

Legea dării în plată poate fi folosită și ca armă contra executărilor silite abuzive. Notificarea de dare în plată îngheață automat efectele contractului de credit și orice executare silită, precum și curgerea dobânzilor, comisioanelor și penalităților, declanșând o negociere obligatorie pentru bancă — sub sancțiunea unei decizii a instanței de reechilibrare a contractului sau chiar de dare în plată.

Legea dării în plată, în noua sa formă (52/2020), reușește să rămână în atenția publicului, a autorităților și a instanțelor, care, între 2016 și 2019, ajunseseră să limiteze aplicarea legii prin cutume judiciare ce pretindeau consumatorilor supraîndatorați să facă proba impreviziunii.

Avem o nouă apărare în contestațiile la executare împotriva firmelor de recuperare. Decizia ICCJ nr. 19/2018 îi scoate în afara legii pe toți recuperatorii de creanțe din afara țării care acționează împotriva debitorilor din România prin executări silite ilegale.

Este vizată situația în care recuperatorii de creanțe erau reprezentați de alți recuperatori de creanțe — de exemplu, o societate străină reprezentată în instanță sau în fața executorului de o altă societate de recuperare din România. Reprezentarea făcută astfel, în instanță sau în fața executorului, pentru o persoană juridică, de către un alt recuperator de creanțe, este o faptă ilegală, care poate duce la anularea întregii executări silite, și poate fi invocată în orice contestație la executare.

Executarea silită pornește prin cererea de executare silită: poate porni numai la cererea creditorului, dacă legea nu prevede altfel, iar cererea se depune personal sau prin reprezentant legal ori convențional la biroul executorului judecătoresc competent, sau se transmite prin poștă, curier, fax, poștă electronică sau alte mijloace ce asigură transmiterea și confirmarea primirii.

Regula era ca, pentru toți recuperatorii de creanțe ce acționau în România, o altă entitate să le reprezinte interesele la depunerea cererii de executare la executorul judecătoresc — practică ce s-a dovedit ilegală, transformând toate executările de acest tip în executări nule.

Prin Decizia nr. 19 din dosarul nr. 3251/1/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, admițând sesizarea formulată de Tribunalul Sibiu, că, în interpretarea și aplicarea art. 664 alin. (2) din Codul de procedură civilă, reprezentarea convențională a persoanei juridice nu se poate face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă, potrivit art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă — decizie obligatorie potrivit art. 521 alin. (3) din același cod.

Din această decizie rezultă că toți recuperatorii de creanțe cu sediile în afara țării și-au „angajat" în România alte societăți de recuperare, prin care coordonează executările silite. După Decizia nr. 9/2016 a ICCJ, care arătase deja că acești recuperatori nu pot fi reprezentați în instanță de alți recuperatori, Decizia nr. 19/2018 a stabilit că sesizarea executorului judecătoresc — primul act de executare silită, prin solicitarea încuviințării executării — este lovită de nulitate absolută în lipsa unui mandat direct între avocați și recuperatorii din afara țării.

În 24 iulie, președintele României a emis Decretul privind promulgarea Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator. Legea urmează să fie publicată în Monitorul Oficial și va intra în vigoare la trei zile de la publicare.

O prevedere importantă introdusă în lege este aceea că acordul de mediere verificat și atestat de către avocații părților, de către notarul public, sau de către un avocat sau notar public ales de mediator cu acordul părților, este titlu executoriu.

Alte prevederi noi se referă la: consfințirea acordului de mediere va fi fără citare și eminamente scrisă; taxa de timbru va fi restituită pentru medierile care au ca obiect litigii aflate pe rolul instanțelor, dacă se depune acordul de mediere la dosar; inițierea medierii suspendă prescripția extinctivă; iar la cererea mediatorului sau a oricăreia dintre părți poate fi demarată o anchetă psihosocială în cazul conflictelor de familie.

Nerespectarea contractului nu dă dreptul la solicitarea plății. Ați semnat un contract și nu vi s-au prestat serviciile sau nu vi s-au livrat bunurile, și totuși vi se cere plata lor? Atunci trebuie să știți că nu aveți obligația de plată, însă trebuie să faceți câteva demersuri.

Când vi se solicită plata pentru un serviciu neprestat, deși la mijloc există un contract, este bine să știți că nu trebuie să stați în pasivitate — partea aflată în culpă trebuie notificată corespunzător și pusă în întârziere.

Contractul reprezintă legea părților, acestea fiind ținute de îndeplinirea obligațiilor stabilite la termenele și în condițiile cuprinse în cadrul acestuia, fiind necesară redactarea unui contract cât mai explicit, care să conțină prevederi exprese cu privire la toate drepturile și obligațiile asumate.

Ca regulă, prestațiile stabilite prin contract se execută simultan — cumpărătorul este obligat să plătească bunul în momentul în care este predat, iar vânzătorul să predea bunul în momentul în care primește prețul stabilit, regulă cu reglementare expresă la art. 1555 alin. 1 Cod Civil: „Dacă din convenția părților sau din împrejurări nu rezultă contrariul, în măsura în care obligațiile pot fi executate simultan, părțile sunt ținute să le execute în acest fel."

Regula simultaneității prestațiilor cunoaște și excepții, iar în acest sens este incidentă excepția de neexecutare, reglementată în mod expres în cadrul Codului Civil.

Moștenirea, denumită și succesiune, este acel drept pe care îl aveți în calitate de rudă sau de legatar (moștenitor testamentar) de a deține bunurile imobiliare, mobile și banii ce au aparținut persoanei decedate.

Problemele ce intervin în această materie apar în momentul în care moștenitorii nu se înțeleg între ei, când apare un testament în favoarea unui singur moștenitor, o donație de care nu ați știut în timpul vieții defunctului, sau orice altă situație asemănătoare. De asemenea, pot apărea probleme când defunctul „lasă moștenire" și datorii.

În situația în care moștenirea dvs. nu poate fi dezbătută pe cale amiabilă, sau doriți doar un sfat cu privire la drepturile pe care le aveți în calitate de moștenitor (legal sau testamentar), nu ezitați să ne contactați.

Cazurile de răpire internațională de minori vizează familiile în care divorțul și separarea părinților s-a produs, iar din cauza realităților economico-financiare din România, migrația a devenit un mod de viață larg răspândit. Astfel, unul dintre părinți se vede nevoit să părăsească țara pentru a lucra în străinătate, iar menținerea relațiilor cu minorul devine din ce în ce mai anevoioasă.

Deși ideal este ca părinții să găsească înțelegere pentru creșterea armonioasă a copilului, distanța poate împiedica accesul la minor și crește animozitățile dintre foștii soți. Din acest motiv, tot mai mulți părinți, fără a realiza gravitatea faptei, încalcă dreptul copilului de a menține legături cu celălalt părinte, precum și instituțiile reglementate de Codul Civil după desfacerea căsătoriei cu privire la relațiile dintre părinți și copiii lor minori.

Există situații în care unul dintre părinți — de cele mai multe ori în căsătoriile încheiate între soți cu cetățenii diferite — mută copilul din locul normal de conviețuire în țara sa natală fără acordul celuilalt. În materie internațională, Convenția de la Haga, semnată în 1980, la care au luat parte majoritatea țărilor dezvoltate, a stabilit că soțul lipsit de dreptul de a-și vedea copilul, prin transportarea acestuia într-o altă țară de către celălalt soț, poate combate acest lucru printr-o acțiune de înapoiere a minorului, dacă deplasarea este ilicită.

Deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau neînapoierii, și dacă la acel moment acest drept era exercitat efectiv sau ar fi fost astfel exercitat dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.

Autoritatea competentă în soluționarea acestor cereri, pe cale amiabilă în prima fază și ulterior în fața Tribunalului, este Ministerul Justiției din Statul Contractant. Cererea de înapoiere a minorului trebuie să cuprindă: informații privind identitatea reclamantului, a copilului și a persoanei despre care se susține că a luat sau reținut copilul; data nașterii copilului, dacă este posibil; motivele pe care se sprijină reclamantul; toate informațiile disponibile privitoare la localizarea copilului și identitatea persoanei cu care se presupune că se află; copie autentificată a oricărei decizii sau acord utile; o atestare sau declarație sub jurământ de la autoritatea competentă; și orice alt document util.

Tribunalul București este instanța competentă în România. Persoana îndreptățită, instituția sau organismul care pretinde că dreptul privitor la încredințare sau vizitare a fost violat se poate adresa direct autorităților judiciare sau administrative ale statelor contractante.

Ați locuit împreună cu toată familia în străinătate, iar unul dintre părinți a plecat în România cu copilul fără acordul dvs.? Sau a avut acordul pentru o simplă vizită și nu s-a mai întors? Vă putem reprezenta în procesele de răpire internațională de minori, pentru ca aceștia să fie returnați în țara lor de reședință — dar putem constitui și apărarea pentru părintele care a venit cu copilul în România, dacă celălalt părinte dorește returnarea în străinătate, sau dacă doriți să îi stabiliți domiciliul aici.

Atunci când are loc un accident de circulație cu urmări grave, cum ar fi invaliditatea sau chiar decesul pasagerilor ori al conducătorilor auto, compania de asigurări are obligația legală de a despăgubi persoana în cauză sau familia defunctului, în limita stabilită prin polița RCA. S-au întâmpinat foarte multe probleme în practică privind condițiile de acordare a daunelor și, mai ales, stabilirea sumelor ce constituie despăgubiri.

Companiile de asigurare încearcă, cu orice preț, să acorde sume cât mai mici, mizând pe lipsa de informații a persoanelor în cauză, pe lipsa fondurilor și pe suferința pricinuită, pentru a încheia tranzacții rapide pe sume derizorii. De exemplu, o familie care a pierdut un membru în vârstă de 22 de ani, cu consecințe foarte grave asupra sănătății părinților, poate primi 50.000 de euro sub formă de despăgubiri prin tranzacție directă, în timp ce o altă familie, al cărei copil a decedat în același accident, dar care merge pe calea instanței, poate obține 400.000 de euro.

În instanță se pot obține atât despăgubiri materiale, cât și daune morale, acestea din urmă având un regim juridic diferit: despăgubirile materiale se stabilesc pe bază de probe directe, în timp ce daunele morale se stabilesc pe baza evaluării instanței de judecată. Deși stabilirea cuantumului include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere criterii precum consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, precum și măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei. Instanțele analizează, în fiecare caz, actele medicale, rapoartele de expertiză, declarațiile martorilor și consecințele concrete asupra vieții personale, familiale, profesionale și sociale a victimelor, urmărind o satisfacție echitabilă și proporțională cu suferințele reale suportate, fără a permite o îmbogățire fără justă cauză.

Practica instanțelor arată că despăgubirile morale variază semnificativ în funcție de gravitatea vătămărilor, numărul zilelor de îngrijiri medicale necesare, sechelele permanente și impactul asupra calității vieții victimei. Societățile de asigurare contestă frecvent cuantumul acordat, invocând lipsa unui probatoriu suficient sau disproporția față de jurisprudența recentă, însă instanțele resping de regulă aceste critici atunci când sunt formulate generic, fără indicarea unei sume concrete considerate corecte.

Sunteți amândoi cetățeni români, dar locuiți în străinătate, sau doar unul dintre voi locuiește în afara țării? Puteți divorța în România, iar prezența personală în fața instanței nu este întotdeauna necesară, așa cum s-ar cere în general la un proces de divorț; nu este obligatoriu nici să divorțați la instanța ultimului domiciliu conjugal.

Noul Cod Civil a adus o noutate importantă: posibilitatea ca părțile să aleagă legea aplicabilă divorțului. Convenția trebuie încheiată cel mai târziu până la data sesizării autorității competente să pronunțe divorțul, în scris, semnată și datată de soți. Soții pot alege, de comun acord, una dintre următoarele legi: legea statului pe teritoriul căruia au reședința obișnuită comună la data convenției; legea statului ultimei reședințe obișnuite comune, dacă cel puțin unul dintre ei mai locuiește acolo; legea statului al cărui cetățean este unul dintre soți; legea statului pe teritoriul căruia au locuit cel puțin 3 ani; sau legea română.

Dacă soții nu au ales aplicarea vreunei legi, potrivit art. 2.600 C.civ., legea aplicabilă divorțului este, în ordine: legea statului reședinței obișnuite comune la data introducerii cererii; în lipsa acesteia, legea statului ultimei reședințe obișnuite comune, dacă unul dintre soți mai are reședința acolo; în lipsa acesteia, legea cetățeniei comune la data introducerii cererii; în lipsa cetățeniei comune, legea ultimei cetățenii comune păstrate de unul dintre soți; iar, în toate celelalte cazuri, legea română.

Legea română devine aplicabilă și atunci când legea străină astfel determinată nu permite divorțul sau îl admite în condiții deosebit de restrictive, dacă unul dintre soți este, la data cererii, cetățean român sau are reședința în România. Cuplurile internaționale pot decide, conform reglementărilor UE, ce lege doresc să li se aplice în caz de divorț — însă cei care vor să divorțeze în alt stat decât cel de origine trebuie să dovedească rezidența sau naționalitatea statului respectiv, iar soții trebuie să cadă de acord asupra statului în care vor oficia divorțul.

O problemă spinoasă pentru români astăzi sunt creditele în franci elvețieni, clauzele abuzive din cadrul acestor contracte și, mai ales, creșterea cursului CHF-LEU. În 2006-2007, când creditele în franci elvețieni erau la mare căutare, un franc valora 2 lei; ulterior, cotația a ajuns la peste 3 lei și 7 bani — o creștere de peste 85% a ratelor celor împrumutați în această monedă, în doar câțiva ani.

Temeiul juridic al clauzelor abuzive este Legea 193/2000, dar așa-numita denominare a cursului și înghețarea acestuia la nivelul anului contractării are astăzi ca temei juridic Cauza Kásler vs. OTP. Opinia avocatului general al Curții de Justiție a Uniunii Europene este că plata ratelor la un curs de schimb diferit de cel din ziua în care s-a acordat împrumutul ar putea fi considerată o clauză abuzivă.

Jurisprudența relevantă pornește de la un proces intentat băncii de doi cetățeni maghiari care au obținut un credit în 2008. În contract se prevedea că rambursarea se va face la cursul de vânzare a valutei valabil cu o zi înainte de data plății ratei. Împrumutații au cerut să plătească ratele la cursul la care au luat creditul, mult mai mic.

Practic, în afara obținerii nulității clauzelor considerate abuzive — cum este, de exemplu, comisionul de risc, care are o cotă foarte mare — se poate obține pe calea justiției și înghețarea cursului valutar.

Față de solicitările tot mai numeroase ale persoanelor concediate de a obține daune morale în litigii de muncă, e util să analizăm situația reală a obținerii acestor daune în practica instanțelor românești. Posibilitatea acordării despăgubirilor morale în cadrul conflictelor de muncă este recunoscută legislativ.

În România, la nivel național, Legea nr. 53/2003 (Codul Muncii) reglementează acordarea daunelor morale abia începând cu anul 2007 — spre deosebire de Tribunalul Administrativ al Organizației Internaționale a Muncii, care recunoaște posibilitatea acordării daunelor morale încă din 1947. La 12 iulie 2007 s-a adoptat Legea nr. 237, care a modificat art. 269 din Codul Muncii, obligând angajatorul să acopere atât prejudiciile materiale, cât și daunele morale produse din culpa sa în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.

Instanțele de judecată sunt reticente în acordarea daunelor morale, reticiență care pornește din formularea confuză a textului de lege, ce face trimitere la încălcarea contractului de muncă (răspundere contractuală), în timp ce solicitarea daunelor morale este întemeiată, de regulă, pe nerespectarea cu vinovăție a drepturilor sau intereselor unei persoane derivate din lege (răspundere civilă delictuală). Din acest motiv, părțile ar trebui să insereze în mod expres, în contractul individual de muncă, clauze concrete de acordare a daunelor morale către salariați.

Totuși, nu trebuie generalizată reticiența instanțelor: jurisprudența cuprinde cazuri în care se acordă daune morale salariaților — de exemplu, dacă aceștia au dobândit o boală profesională cauzată de condițiile improprii de la locul de muncă, dacă angajatorul a exercitat presiuni asupra salariatului pentru a înceta în mod nelegal raporturile de muncă, sau dacă același angajator a emis mai multe decizii de concediere către același salariat, decizii constatate ulterior a fi nelegale.

Având în vedere practica neunitară a acordării daunelor morale în litigiile de muncă, pentru a obține o soluție favorabilă trebuie acordată o atenție deosebită interpretării textului de lege și administrării probatoriului, precum și coroborării unei palete jurisprudențiale largi cu dispoziții legale interne și internaționale privind daunele morale.

Din cauza numărului tot mai mare de creanțe nerecuperate, a creditorilor neîndestulați și a societăților comerciale falimentate, legiuitorul a constatat necesitatea modificării și completării legii insolvenței. Astfel, pe 15 aprilie 2014, Parlamentul României a aprobat Legea 85/2014.

Noul Cod al Insolvenței, spre deosebire de Legea nr. 85/2006, conferă creditorilor un acces la procedură egalizat cu cel al debitorului, competențe sporite, o protecție consolidată celor care finanțează procedura, precum și titularilor de creanțe curente. Pentru asigurarea unui echilibru, dacă legea anterioară impunea o valoare-prag pentru cererea de deschidere a procedurii doar pentru creditor, noua lege instituie această obligație și pentru debitor, în același cuantum: 40.000 de lei.

O modificare importantă privește accesul la surse de finanțare în procedurile de prevenire a insolvenței, observație și reorganizare, care permite crearea unui regim adecvat pentru protejarea acestor creanțe. Creditorii societăților debitoare, care manifestă un interes real în continuarea activității, pot avansa sumele necesare plății cheltuielilor de procedură, instituindu-se în favoarea lor o superprioritate în recuperare — consolidând astfel șansele de continuare și reorganizare a activității debitorului.

S-a stabilit limitarea perioadei de observație la un interval fix de 12 luni de la deschiderea procedurii, în interesul creditorilor și pentru combaterea practicilor abuzive de tergiversare a procedurilor. Apare, ca noutate absolută, „testul creditorului privat" — o soluție la problema creditorilor bugetari privind imposibilitatea acestora de a accepta un plan de reorganizare sau concordat preventiv fără a-și încasa întreaga creanță. Potrivit art. 5 pct. 70, testul se face printr-o analiză comparativă a sumelor așteptate a fi încasate într-o procedură de preinsolvență sau prin plan de reorganizare, față de încasările din faliment, pe baza unui raport de evaluare — dacă distribuțiile din procedura de prevenire sunt superioare celor din faliment, operațiunea nu poate fi calificată ajutor de stat.

Noua lege aduce avantaje creditorilor, care pot propune un plan de reorganizare pe baza datelor puse la dispoziția lor în procedura insolvenței, și le permite să solicite intrarea în faliment a societății debitoare în cazul neplății creanțelor curente pe o perioadă mai mare de 60 de zile — pentru a evita menținerea artificială în viață a societăților neviabile. Perioada de reorganizare este acum de trei ani, pentru a da debitorului o șansă reală de a-și achita datoriile și de a-și continua activitatea.

Contractele de credit, leasing și altele asemenea sunt contracte preformulate, nenegociate cu clienții — motiv pentru care prezintă deja fisuri de formă. Puteți acționa în instanță banca în temeiul Legii 193/2000 doar dacă sunteți persoană fizică, iar acțiunea introductivă este scutită de taxa de timbru. Nu folosiți modele sau drafturi găsite pe internet pentru redactarea unei astfel de acțiuni.

Printre clauzele considerate abuzive în contractele de credit se numără cele care: dau dreptul băncii de a modifica unilateral clauzele contractului fără un motiv întemeiat precizat în contract; obligă consumatorul să se supună unor condiții despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la semnare; obligă consumatorul să își îndeplinească obligațiile chiar dacă banca nu și le-a îndeplinit pe ale sale; permit prelungirea automată a contractului prin acord tacit, dacă termenul de opțiune a fost insuficient; dau dreptul băncii să modifice unilateral caracteristicile produselor sau termenele de livrare; dau dreptul exclusiv băncii de a interpreta clauzele contractuale; restrâng dreptul consumatorului de a pretinde despăgubiri sau de a rezilia unilateral contractul; exclud răspunderea băncii pentru vătămare sau deces; exclud dreptul consumatorului de a acționa în instanță, impunând arbitrajul; sau permit majorarea prețului fără a acorda consumatorului dreptul de a anula contractul.

Unde se depune cererea de chemare în judecată? Dacă este depusă de ANPC sau o asociație de consumatori, instanța competentă este tribunalul de la domiciliul sau sediul profesionistului, hotărârea fiind supusă apelului la curtea de apel. Dacă o depuneți singur, competentă este judecătoria de la sediul central sau al sucursalei băncii, sentința fiind supusă apelului la tribunal și recursului la curtea de apel. Dacă depuneți cererea pe temeiul Legii 193/2000, aceasta este scutită de taxa judiciară de timbru; dacă o depuneți pe Codul Civil, se timbrează cu aproximativ 10% din valoare.

Ce se scrie în cererea de chemare în judecată? Este foarte greu, aproape imposibil, să găsiți un model potrivit pe internet. Vă sfătuim să nu folosiți un model prestabilit și să redactați o acțiune adaptată problemei dvs., cu ajutorul unui avocat specializat în procese cu băncile. Contractele de credit bancar de retail sunt contracte de adeziune, preformulate pe baza unui model impus de banca-mamă străină, în care clientul nu poate negocia decât aparent anumite elemente — voința sa se rezumă, în esență, la a alege între variante standard deja stabilite de bancă, iar timpul scurt dintre aprobarea creditului și semnare alterează suplimentar posibilitatea reală de negociere, mai ales la creditele ipotecare, unde refuzul poate atrage pierderea avansului plătit pentru imobil.

Contractul de credit de consum conține frecvent clauze care provoacă un dezechilibru semnificativ: toate riscurile, inclusiv cele neimputabile clientului, cad în sarcina consumatorului; dobânda, deși declarată fixă, poate fi modificată unilateral de bancă; se percep comisioane de administrare, risc sau monitorizare aplicate lunar la soldul creditului; se percep taxe pentru polițe de asigurare impuse de bancă; se constituie garanții suplimentare în caz de devalorizare a celor inițiale; contractul are valoare de titlu executoriu; iar creanța poate fi cesionată către recuperatori fără acordul clientului. Caracterul abuziv al unor asemenea clauze este prezumat potrivit art. 4 din Legea 193/2000, iar sarcina de a răsturna această prezumție, prin dovada caracterului negociat direct al contractului, revine băncii, nu consumatorului. Comisionul de risc este considerat, în multe cazuri, o dobândă mascată, motiv pentru care instanțele, ANPC, BNR și chiar Curtea de Justiție a Uniunii Europene au sancționat băncile pentru asemenea practici în repetate rânduri.

Am câștigat sau am pierdut procesul? Dacă ați câștigat și ați solicitat sume încasate ilegal de bancă, ar trebui pusă urgent în executare hotărârea din prima instanță, prin intermediul unui executor competent — cel din raza Curții de Apel București. Nu neglijați apărarea în căile de atac și nu renunțați la serviciile avocatului ales. Dacă ați pierdut, este important să analizați pertinent motivul: nu schimbați avocatul dacă vă explică rezonabil de ce s-a pierdut, dar schimbați-l dacă primiți informații lapidare sau nu răspunde la telefon.

Ce instanță este competentă să judece divorțul — română sau internațională? Aceasta este întrebarea pe care mulți cetățeni români care locuiesc în străinătate o au. Am constatat că mulți doresc desfacerea căsătoriei în România, deși niciunul dintre ei nu mai locuiește aici, din motive precum durata mai scurtă a procedurii și costurile mai mici.

Noul Cod Civil permite soților să aleagă de comun acord una dintre următoarele legi aplicabile divorțului: legea statului reședinței obișnuite comune la data convenției; legea statului ultimei reședințe obișnuite comune, dacă unul dintre soți mai locuiește acolo; legea statului al cărui cetățean este unul dintre soți; legea statului în care soții au locuit cel puțin 3 ani; sau legea română.

În măsura în care soții nu au ales aplicarea vreunei legi, potrivit art. 2.600 C.civ., legea aplicabilă divorțului este, în ordine: legea reședinței obișnuite comune la data introducerii cererii; în lipsa acesteia, legea ultimei reședințe obișnuite comune, dacă unul dintre soți mai are reședința acolo; în lipsa acesteia, legea cetățeniei comune a soților; în lipsa cetățeniei comune, legea ultimei cetățenii comune păstrate de unul dintre soți; iar, în toate celelalte cazuri, legea română. Dacă legea străină astfel determinată nu permite divorțul sau îl admite în condiții deosebit de restrictive, se aplică legea română, atunci când unul dintre soți este cetățean român sau are reședința obișnuită în România.

Persoanele care doresc să divorțeze în alt stat decât cel de origine trebuie să dovedească o legătură strânsă cu acesta, prin rezidență sau naționalitate, iar soții trebuie să cadă de acord asupra statului în care vor oficia divorțul.

Fostul partener de viață a părăsit țara și, fără consimțământul dvs., a luat copilul? Nu mai aveți posibilitatea de a lua legătura cu copilul dvs. plecat în altă țară? Procedura de răpire internațională de copii se referă la situațiile în care un copil este luat din țara sa de domiciliu și dus în altă țară fără consimțământul părintelui său, scopul final al procedurii fiind întoarcerea copilului în țara sa de reședință obișnuită.

Drepturile conferite pentru protecția împotriva răpirii internaționale de minori sunt reglementate prin Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992. Se aplică, spre exemplu, atunci când unul dintre părinți pleacă cu copilul din țară și se stabilește în străinătate fără consimțământul celuilalt.

Procedura nu are implicații penale în mod uzual asociate cu termenul „răpire" — în aproape toate cazurile de acest tip, unul dintre părinții copilului este cel responsabil de luarea copilului sau de neîntoarcerea lui în țara de reședință obișnuită. Este important ca părțile să acționeze cât mai repede posibil.

Soluționarea cererilor adresate de persoana fizică, instituția sau organismul interesat din oricare stat parte la Convenție, pentru înapoierea copilului aflat pe teritoriul României ca urmare a unei deplasări sau rețineri ilicite, este de competența Tribunalului pentru Minori și Familie București. Reclamantul poate sesiza direct instanța judecătorească competentă, iar dacă instanța constată că deplasarea sau reținerea copilului pe teritoriul României este ilicită, va dispune înapoierea copilului în țara în care acesta își are reședința obișnuită, fixând un termen pentru executarea acestei obligații.

Vă puteți adresa la numerele de telefon 0722 304 969 sau 0726 287 910.

Doriți să fiți protejat într-un contract? Dacă fiecare dintre noi ar consulta un specialist înainte de conceperea și redactarea unui contract comercial, dacă fiecare ar întocmi un contract ca și cum ar exista un posibil litigiu, atunci creanțele neîncasate ar putea fi reduse semnificativ. Prin inserarea anumitor clauze în contractele dvs. ați putea fi scutit, în calitate de creditor, de neplăcerile cauzate de un posibil litigiu. Trei categorii de clauze sunt esențiale: pactele comisorii, clauza penală împreună cu dobânda legală, și punerea în întârziere a debitorului.

Pactele comisorii sunt prevăzute la art. 1553 din Noul Cod Civil și reprezintă clauze exprese prin care părțile stipulează rezoluțiunea sau rezilierea de plin drept în cazul neexecutării obligațiilor de către una dintre ele. În cazul rezoluțiunii, pactul duce la restituirea prestațiilor; în cazul rezilierii, efectele se produc doar pentru viitor. Avantajele includ evitarea cheltuielilor procedurale cu rezoluțiunea judiciară, posibilitatea rezoluțiunii chiar și pentru contractele care nu o prevăd expres prin lege, precum și posibilitatea încetării rapide a unui contract devenit incomod pentru partea care nu mai are interes în menținerea lui.

Clauza penală, reglementată de art. 1538-1545 din Noul Cod Civil, este acea clauză prin care părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligației principale. Forma sa scrisă este obligatorie; în lipsa ei se datorează doar dobânda legală. Spre deosebire de reglementarea anterioară, instanța sesizată cu o acțiune pentru reducerea clauzei penale o poate reduce dacă obligația principală a fost executată în parte și de această executare a profitat creditorul, sau dacă penalitatea este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului.

Dobânda legală își are sediul materiei în Ordonanța de Guvern nr. 13/2001, iar Noul Cod Civil reglementează două dobânzi distincte: dobânda remuneratorie și dobânda penalizatoare. Dobânda legală devine aplicabilă în lipsa stipulației exprese a unei dobânzi aplicabile obligațiilor pecuniare prin contract.

Important de reținut: clauza penală trebuie să fie obligatoriu scrisă și acceptată de ambele părți, cu identificarea exactă a obligației care, în caz de neexecutare, determină penalitatea, și cuantificarea exactă a acesteia; penalitățile nu se pot cumula cu dobânzile legale; iar dobânda legală devine aplicabilă în lipsa stipulării clauzei penale sau în cazul nulității acesteia.

În sfârșit, punerea de drept în întârziere a debitorului, reglementată de art. 1521-1526 din Noul Cod Civil, reprezintă o condiție necesară declanșării executării silite — o ultimă atenționare a debitorului că se află în întârziere în executarea obligației sale și o somare a acestuia să și-o execute. Punerea în întârziere se poate face prin notificare scrisă, prin cererea de chemare în judecată, sau de drept, atunci când aceasta este prevăzută în contract sau de lege.

Temeiul de drept al drepturilor succesorale ale soțului supraviețuitor sunt art. 970-974 din Noul Cod Civil. Acesta beneficiază de trei categorii de drepturi: un drept de moștenire în calitate de soț, ce vine ori în concurs cu alte rude ale defunctului, ori, în lipsa rudelor, pe întreaga masă succesorală; un drept special la moștenire asupra mobilierului și obiectelor de uz casnic; și un drept de abitație asupra locuinței.

Pentru a determina masa succesorală când moare unul dintre soți, trebuie avute în vedere atât bunurile proprii ale soțului defunct, cât și bunurile comune dobândite în timpul căsătoriei — toate intrând în masa succesorală, bunurile comune fiind împărțite potrivit Noului Cod Civil, întrucât la desfacerea căsătoriei comunitatea de bunuri încetează.

Soțul supraviețuitor are dreptul la o parte din moștenire ce variază în funcție de clasa de moștenitori cu care vine în concurs: 1/4 din moștenire în concurs cu descendenții defunctului; 1/3 din moștenire în concurs cu ascendenții privilegiați (părinții) împreună cu colateralii privilegiați (frații); 1/2 din moștenire dacă vine în concurs doar cu ascendenții privilegiați sau doar cu colateralii privilegiați; și 3/4 din moștenire în concurs cu ascendenții ordinari (bunici, stră-bunici) sau colateralii ordinari (veri).

O problemă spinoasă, ce produce complicații în instanță, sunt drepturile copiilor la moștenirea părinților. Copiii sunt moștenitori rezervatari și sezinari, protejați prin lege, având o rezervă din cota ce li s-ar fi cuvenit, care nu poate fi încălcată decât în condiții speciale prevăzute de lege. Potrivit art. 1088 din Noul Cod Civil, rezerva descendenților este de jumătate din cota succesorală care li s-ar fi cuvenit ca moștenitori legali, în lipsa liberalităților sau dezmoștenirilor — astfel, chiar în cazul dezmoștenirii unicului copil, acesta va avea în continuare dreptul la o rezervă de 1/2 din averea părintelui său. Cotele rezervei succesorale, exprimate ca fracțiune din moștenire, sunt: 1/2 pentru un copil, 2/3 pentru doi copii, și 3/4 pentru trei sau mai mulți copii.

Sezina este acel beneficiu al legii în virtutea căruia anumiți moștenitori au posesia de drept a bunurilor succesorale, privite ca universalitate, chiar de la data deschiderii succesiunii — adică se bucură, în temeiul legii, de exercițiul drepturilor și acțiunilor aferente bunurilor succesorale. Totuși, descendenții, prin reprezentant legal dacă sunt minori, trebuie să facă acceptarea succesiunii în termen de un an de la deces, la notariat.

În sistemul legii civile române actuale, singurii moștenitori rezervatari sunt descendenții, ascendenții privilegiați și soțul supraviețuitor, în vreme ce Noul Cod Civil extinde această categorie la toate clasele de moștenitori legali, iar întinderea rezervei succesorale variază în funcție de calitatea și numărul moștenitorilor rezervatari. Potrivit art. 972 din Noul Cod Civil, cota soțului supraviețuitor este de 1/4 din moștenire în concurs cu descendenții defunctului, 1/3 în concurs cu ascendenți privilegiați și colaterali privilegiați deopotrivă, 1/2 dacă vine în concurs fie numai cu ascendenți privilegiați, fie numai cu colaterali privilegiați, și 1/3 dacă vine în concurs fie cu ascendenți ordinari, fie cu colaterali ordinari ai defunctului.