Procesele avand ca obiect darea in plata/stergerea datoriei, conversia/inghetarea cursului/echilibrarea contractelor de credit, au incepand din 29.01.2020, sanse majore si semnificativ crescute, avand in vedere faptul ca din 15 ianuarie 2015, cursul valutar are valoare dubla fata de momentul semnarii contractelor de credit, adica am asistat si inca asistam, la o majorare cu 100% a cursului valutar si avand in vedere noutatile aduse de recenta publicare a motivarii
DECIZIEI nr.731
din 6 noiembrie 2019
referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului unic pct.2 [cu referire la art.4 alin.(11) şi alin.(13)], pct.3 [cu referire la art.4 alin.(3) şi (4)], pct.6 [cu referire la art.7 alin.(11)], pct.7 [cu referire la art.7 alin.(4)], pct.8 [cu referire la art.7 alin.(51)] şi pct.9 [cu referire la art.8 alin.(5) teza a doua] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite
Publicată în Monitorul Oficial nr.59 din 29.01.2020:
“[….] 51 De aceea, după adoptarea Legii nr.77/2016, în lipsa unor repere practice clare, instanţele judecătoreşti au răspuns într-un mod difuz la exigenţele impreviziunii, interpretând exigenţele stabilite în Decizia Curţii Constituţionale nr.623 din 25 octombrie 2016 într-un mod care nu întotdeauna a fost concordant cu definiţia impreviziunii .
În acest context, Curtea reţine că, în deciziile sale cu privire la
Legea nr.77/2016, a trebuit ea însăşi să delimiteze impreviziunea de situaţia patrimonială actuală a debitorului [spre exemplu, Decizia nr.415 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.781 din 12 septembrie 2018] , tocmai pentru că în mod greşit instanţele judecătorești analizau şi administrau un probatoriu pentru a determina situaţia materială a debitorului în vederea stabilirii unei afectări a echilibrului contractual, considerând că, în acest mod, se evaluează starea de impreviziune a contractului de credit.
Or, echilibrul contractual în ipoteza contractului de credit nu se determină prin raportare la întregul patrimoniu al debitorului sau la posibilităţile sale financiare de rambursare a împrumutului, ci prin raportare strictă la conţinutul clauzelor contractuale.
Astfel, materializarea riscului supraadăugat are un efect direct acestor clauze şi, în consecinţă, generează în mod automat dezechilibrul contractual.
52. Prin urmare, cazurile/ criteriile de impreviziune, stabilite de legiuitor trebuie să se circumscrie unui risc materializat ulterior şi neavut în vedere de părţi la încheierea contractului prin amplitudinea sa, risc calificat de Curte, prin Decizia nr.623 din 25 octombrie 2016, ca fiind unul supraadăugat.
55. Dat fiind că prezumţiile cuprinse în legea analizată sunt reglementate în favoarea debitorului, creditorul are doar dreptul de a demonstra faptul că debitorul obligaţiei nu îndeplineşte condiţiile ce se subsumează cazului de impreviziune invocat. Odată întrunite condiţiile subsumate unui asemenea caz, creditorul nu mai poate face proba contrară, în sensul că acea consecinţă a faptului cunoscut demonstrat şi probat nu ar fi faptul necunoscut expres indicat şi concretizat de legiuitor; cu alte cuvinte, odată ce s-a demonstrat că debitorul se află în ipoteza prezumţiei, creditorul nu poate proba că nu ar exista impreviziune în contractul de credit. [….] Astfel, în concepţia legii, debitorul probează faptul cunoscut prin notificarea depusă creditorului, iar dacă acesta din urmă nu este de acord cu aceasta, trebuie să demonstreze inexistența faptului cunoscut, în considerarea art.249 din Codul de procedură civilă, „cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”. Creditorul trebuie să combată susţinerile debitorului din notificare referitoare la existenţa cazului/ aspectului cunoscut, astfel cum acestea sunt redate la art.4 din lege. Cu alte cuvinte, creditorului îi revine obligaţia de a demonstra că situaţia debitorului nu se subsumează elementelor riscului supraadăugat, expres calificate de legiuitor ca generând o situaţie de impreviziune şi că, prin urmare, contractul de credit se derulează în limitele riscului său inerent.
61. Impreviziunea implică o abatere majoră de la situaţia avută în vedere la încheierea contractului, ea reflectă o situaţie continuă, cu o amploare deosebită, ce afectează utilitatea socială a contractului şi care se exprimă în ideea de ruină contractuală. În acest sens, prin Decizia nr.415 din 19 iunie 2018, anterior referită, Curtea a stabilit că ruina debitorului este o noţiune cu o sferă de cuprindere mai largă, iar ruina contractuală face parte din aceasta. Ruina contractuală a debitorului trebuie analizată numai din punctul de vedere al raportului contractual existent între cele două părţi, în sensul că această apreciere nu vizează evoluţia/fluctuaţia situaţiei financiare/materiale a debitorului, ulterioară încheierii contractului de credit, ci are în vedere, în mod exclusiv, disproporţia şi dezechilibrul survenite ca urmare a materializării riscului supraadăugat.
Prin urmare, impreviziunea în contracte nu are nici un element de contingenţă cu situaţia economico-financiară a debitorului, ea circumscriindu-se exclusiv echilibrului dintre prestaţiile contractuale ale părţilor.
62. Abaterea de la obişnuitul unor fluctuaţii valutare trebuie să fie bine determinată de legiuitor şi să nu comporte nicio posibilă urmă de contestare, trebuind să fie evidentă din perspectiva intereselor ambelor părţi contractante. Prin urmare, nu pot fi valorificate elemente circumstanţiale, precum fluctuaţiile inerente riscului valutar raportat la perioada de timp îndelungată de derulare a contractului de credit.[……]